Rene Descartes - Meditația care apropie de corp

Rene Descartes meditația a doua

Într-a doua, spiritul, care - folosindu-se de propria sa libertate - presupune că toate lucrurile, de a căror existenţă are fie şi cea mai mică îndoială, nu există deloc, acel spirit recunoaşte că totuşi este absolut imposibil ca el însuşi să nu existe. Ceea ce este şi de o foarte are utilitate, cu atît mai mult cu cît prin acest mijloc el face cu uşurinţădeosebirea a ceea ce îi aparţine lui, adică cele ale naturii intelectuale, de acelea care aparţin corpului. Dar, deoarece se poate întîmpla ca unii dintre cititori să aştepte de la mine să dau în chiar locul acesta argumente care să dovedească nemurirea sufletului, consider că trebuie să-i previn acum, că, străduindu-mă să nu scriu în acest tratat nimic care să nu se fi bazat pe demonstraţii foarte exacte, m-am văzut obligat să urmez o ordine asemănătoare cu aceea pe care o folosesc geometrii, în sensul enumerării tuturor datelor de care depinde axioma în căutarea căreia ne aflăm,
înainte de a trage cea mai neînsemnată concluzie.

Se simte pasiunea acestui traducător de viteza a doua. Și ca să nu spun că la o a doua citire nu se înțelege nimic, asta după ce inițial sa verificat prezumția de nevinovăție. Îl iertasem pe autorul scriitor cî ieri prima meditația și tot soiul ăla pe care și azi îl mănâncă mama deoarece stăm porst cu banii sau cel puțin ea nu vrea să mănânce ceva mai bun sau natural. Are banane să vedem le mănâncă. Kiwi sunt scumpe.

Deci, înainte de a cunoaşte nemurirea sufletului, primul şi principalul lucru care se impune - este formarea unei concepţii clare şi neechivoce, şi în întregime deosebită de toate concepţiile pe care le-am putea avea despre corp: ceea ce tocmai am făcut în locul acela.

În afară de aceasta, este necesar să se ştie că toate lucrurile pe care le concepem în mod clar şi distinct - sînt adevărate, potrivit cu felul în care le concepem: ceea ce nu a putut fi demonstrat înaintea Meditaţiei a patra.

 În plus, trebuie să avem o concepţie distinctă asupra naturii corporale, concepţie care se formează, o parte în Meditaţia a doua, şi cealaltă parte într-a cincea şi a şasea. Şi în sfirşit, din toate acestea se impune concluzia că lucrurile pe care le concepem în mod clar şi distinct ca fiind substanţe diferite, aşa cum sînt concepute spiritul şi corpul, acelea şi sînt în fapt substanţe diferite, şi realmente distincte unele de altele; şi aceasta este concluzia pe care o vom trage în Meditaţia a şasea.

Şi tot acolo, se va confirma aceasta din faptul că nu concepem nici un corp, decît ca fiind divizibil, pe cînd spiritul, sau sufletul omului, nu poate fi conceput decît ca fiind indivizibil: căci, de fapt, nu putem concepe jumătatea nici unui suflet, aşa cum putem face cu cea mai mică parte a oricărui corp; astfel că naturile lor nu sînt identificate doar ca fiind diferite, ci într-un anume fel chiar contrarii.

Aşadar, trebuie să se ştie că în tratatul de faţă nu m-am angajat să spun nimic în plus, atît pentru că aceasta este suficient pentru a demonstra cu destulă claritate că putrezirea corpului nu are drept consecinţă moartea sufletului, şi astfel dau oamenilor speranţa unei a doua vieţi de după moarte; cum şi pentru că premisele, din care se poate trage concluzia nemuririi sufletului, depind de clarificarea întregii fizici: mai întîi, pentru a şti că în general toate substanţele, adică (toate) lucrurile care nu pot exista fără să fie create de Dumnezeu, sînt prin natura lor incoruptibile, şi - dacă ele nu sînt prefăcute în neant de însuşi Dumnezeu, cel care vrea în acest caz să le retragă ajutorul lui obişnuit - atunci nu pot să înceteze de a fi niciodată. Şi apoi, pentru a remarca faptul că, luat în general, corpul este o substanţă, şi, din această cauză, nici el nu dispare deloc; ci, că trupul omenesc, în măsura în care diferă de alte corpuri, nu este format şi compus decît dintr-o anumită configuraţie de membre, şi din alte accidente asemănătoare: iar sufletul omenesc, dimpotrivă, nu este deloc compus din nici un accident, ci este o substanţă pură. Căci, rămîne, totuşi, întotdeauna acelaşi suflet, cu toate că se schimbă toate accidentele lui, de exemplu: că el concepe anumite lucruri, că vrea altele, că le simte
pe altele etc; pe cînd corpul omenesc nu mai este acelaşi chiar şi numai din momentul în care se schimbă înfăţişarea vreunora dintre părţile lui. De unde se trage concluzia că corpul omenesc poate pieri cu uşurinţă, dar că spiritul, sau sufletul omului (ceea ce eu nu deosebesc deloc), este nemuritor prin natura lui.